Conceptia despre suflet in samanism – notiuni introductive despre samanism

psychedelic-cave-paintings-ShamanFremontWarrior

1. Câteva noțiuni despre șamanism

Din cele mai vechi timpuri, cu mult înaintea alcătuirii primelor comunități organizate în orașe și a descoperirii scrierii, putem presupune că ființele umane au căutat modalități de a-și explica realitatea. Inițial, atât fenomenele naturale exterioare pe care le percepeau prin intermediul simțurilor cât și cele psihice (vise, gânduri, viziuni, fantezii) e posibil să fi avut valențe similare în mințile oamenilor primitivi. Apoi, treptat, cele două au început să se diferențieze, perioadă care marchează începutul interesului pentru elucidarea misterelor vieții și ale morții și drept urmare, începutul fenomenelor religioase străvechi. Nevoia de cunoaștere a realităților aparent neperceptibile face parte chiar din evoluția noastră ca specie capabilă să folosească și să creeze simboluri. Dovezi că omul preistoric a fost interesat și de ceea ce iese din sfera concretului reprezintă obiectele și manifestările rituale și artistice răspândite pe toate continentele. Vechimea celor descoperite până acum variază de la aproximativ 19.000-20.000 de ani cum e cazul picturilor rupestre de pe pereții peșterilor de la Lascaux (Franța) și Altamira (Spania) până la 40.000 de ani, vârsta celor mai vechi artefacte din peștera El Castillo (Spania).

Primii oameni care și-au ajutat comunitățile primitive izolate să găsească sens și sprijin într-o lume care oferea multe provocări și care pare de-a dreptul ostilă privită dinspre secolul al XXI-lea, au fost șamanii. De atunci, specia umană și-a transformat mediul și drept urmare stilul de viață, a trecut prin numeroase metamorfoze culturale, a dezvoltat sisteme religioase complexe, însă, sub diverse denumiri, șamanii sunt în continuare întâlniți în întreaga lume.

Populația bwiti din Africa Centrală îi numește N’ganga, iar populația zulu le spune sangoma. În Asia, la mongoli aceștia se cheamă ĵigari (bărbat) sau abĵiya (femeie), la coreeni – mudang, la japonezi – itako, la tătari – qam, la tuvani – xam, udayan la iakuți, iar yugagirii îi denumesc almani. Pentru aborigenii din Australia, aceștia suntkadji. În cele două Americi îi întâlnim sub numele de hatałii la navajo, yaskomo la waiwai, machi pentru populația mapuche, yatiri pentru aymara, ayahuasceros pentru shipibo și exemplele pot continua.Șamani au existat și printre popoarele europene. Au fost denumiți kloka de către scandinavi, táltos la unguri, iar la noi se întâlnesc sub numele de solomonari, termen care e posibil să provină din salman.Dincolo de exotismul denumirilor, am alcătuit această înșiruire pentru a exemplifica omniprezența acestui tip de manifestare spirituală, însă lista este departe de a fi exhaustivă.

Termenul de șaman are o proveniență disputată datorită tradiției orale din care se trage. O posibilă origine poate fi termenul saman întâlnit la populația tungusă evenki, înrudit cu cuvântul de origine turcă xam, cuvinte derivate din verbul sa, care poate însemna a ști sau a se încălzi. Pe o filieră vedică aflăm cuvântul din limba pali samana care e tradus prin ascetic. Cel mai des însă, termenul saman este interpretat ca fiind „cel care se înalță” sau „cel care este mișcat”, datorită salturilor făcute de șaman și a tremurăturilor corpului celui posedat de spirite. O ultimă interpretare propusă este cea de „cel care arde” sau „cel care este aprins”, datorată atât febrei care îl poate cuprinde pe șamanul aflat în transă cât și desăvârșirii artei de a stăpâni focul interior de care trebuie să dea dovadă. Răspândirea termenului s-a făcut apoi în secolul al XX-lea în Europa, atât în mediile academice cât și în uzul curent.

Însă, indiferent de terminologia folosită, șamanii reprezintă persoane deosebite care joacă un rol vital pentru comunitate. Aceștia nu trebuie confundați cu simplii tămăduitori, preoți, magicieni albi și vrăjitori negri sau alte categorii profesionale care interacționează cu lumea spiritelor. Șamanul este simultan doctor și vindecător al întregii comunități, ghid către lumea de dincolo pentru sufletele morților, preot, artist, mistic și poet, însă în unele tradiții poate manifesta aspecte negative, aducând boli sau moarte prin intermediul spiritelor sau al unor obiecte înzestrate cu putere magică. Pentru Mircea Eliade, cea mai simplă definiție care poate fi dată unui șaman este cea de specialist în tehnica extazului (din grecul ek-stasis – în afara sinelui), adică cel care știe să iasă din starea de conștiință obișnuită, cel care știe să-și părăsească corpul. Din acest punct de vedere, șamanii sunt mai aproape de trăirea mistică a călugărilor și sfinților din diverse tradiții decât de trăirea religioasă obișnuită: „sunt ființe care se singularizează în mijlocul societăților respective prin anumite trăsături care în societățile din Europa modernă reprezintă simptome ale unei «vocații»sau măcar ale unei «crize religioase». Ei sunt oameni care s-au separat de restul comunității prin intensitatea propriei lor experiențe religioase.”1

Chiar dacă experiențele șamanice se înscriu în mod firesc în registrul experiențelor mistice, se poate remarca existența unor elemente de natură șamanică aproape în toate marile tradiții religioase ale lumii. Ridicări la ceruri și coborâri în bolgiile iadului, întâlniri cu spirite benevolente (îngeri) sau malefice (demoni), apariții ale strămoșilor decedați sau viziuni ale altor lumi, acestea reprezintă materiale pe baza cărora s-au pus temeliile unor religii și în același timp fac parte din experiențele obișnuite trăite de șaman în cadrul ritualului. Un exemplu de episod cu tentă șamanică întâlnit în Islam este prezentat de Ioan Petru Culianu: „Arhanghelii Jibrîl și Mîkâil îi fac o vizită lui Mahomed. Mîkâil aduce cu el apă din izvorul sacru, Zamzam, din Mecca. Jibrîl îi deschide pieptul și abdomenul lui Mahomed, îi scoate inima, o spală de trei ori în apă și o umple cu bunătate, înțelepciune, credință, certitudine și islam (supunere față de Dumnezeu); după care îl înseamnă pe Mahomed, între umeri, cu pecetea profeției.”2

Deși prezente în întreaga lume pentru un interval semnificativ de timp, tradițiile șamanice nu s-au închegat într-o formă de religie în înțelesul modern al cuvântului. În primul rând, nu întâlnim cărți sfinte care să reprezinte o cunoaștere revelată. Majoritatea tradițiilor șamanice sunt în continuare orale, informațiile fiind transmise la un șaman vârstnic la discipol sau de la tată la fiu în cazurile în care transmiterea chemării șamanice se face pe linie familială. Acolo unde cunoașterea șamanică a fost transpusă în scris, aceasta s-a realizat recent în formă de mit, poveste sau literatură laică.

Apoi, tradițiile șamanice nu folosesc temple sau biserici care să circumscrie definitiv spațiul sacru pentru manifestarea ritualurilor. Într-adevăr stâlpul cortului poate avea rol de axis mundi, în Siberia ritualurile au în centru salcâmi sau alți copaci care amintesc de Pomul Vieții, Arborele Cosmic sau Yggdrasil al nordicilor, iar câte-un dâmb sau întreg cortul pot trimite la Muntele Sacru întâlnit în diverse religii. Însă, șamanul nu folosește în mod necesar un loc anume pentru înfăptuirea ritualului, acesta putându-se desfășura și la domiciliul său, la cel al bolnavului sau în mijlocul naturii. Asemănarea cu ceremoniile religiilor consacrate e reprezentată de purificarea spațiului, realizată de obicei printr-o mișcare circulară în timpul căreia se oficiază arderea unor plante aromatice (salvie, Palo Santo) sau a unor rășini.

În al treilea rând rând, șamanii deși pot avea și rol de preoți, nu realizează în mod constant mijlocirea contactului cu sacrul. De cele mai multe ori, comunitățile din care face parte șamanul desemnează alte persoane care să preia această funcție. Deși se poate ajunge șaman prin proprie voință, iar în unele culturi, aceasta este modalitatea uzuală, în majoritatea tradițiilor o persoană va deveni șaman numai dacă a fost aleasă de către spirite sau dacă a moștenit vocația șamanică de la părinți sau bunici. Alegerea unei persoane de către spirite se realizează în urma unei boli grave căreia bolnavul îi supraviețuiește, unei stări cataleptice care poate dura chiar mai mult de trei zile și care poate manifesta toate semnele unei morți aparente, al unui accident grav din care viitorul șaman scapă nevătămat, a unei nebunii temporare etc… Toate acestea au rolul de a atrage atenția că persoana aleasă are un destin special, ieșit din normele obișnuite ale comunității.

Apoi, urmează perioada de inițiere care diferă de la cultură la cultură dar care poate ajunge până la șapte ani, perioadă în care novicele este învățat tainele vocației șamanice: cum să comunice cu spiritele, cum să călătorească în lumile celeste sau infernale, cum să recupereze sufletele bolnavilor. Această pregătire este realizată fie de către un șaman cu experiență, fie direct de către spirite în vise sau în cadrul unor viziuni (spontane sau obținute cu ajutorul unor plante sacre cu proprietăți psihotrope). Iată un exemplu de inițiere șamanică: „Suferințele celui «ales» seamănă în toate privințele torturilor inițiatice: la fel ca și în riturile de pubertate, unde novicele este ucis de demoni – «maeștrii ai inițierii», viitorul șaman se vede tăiat și sfârtecat în bucăți de «demonii bolii». Moartea rituală este simțită de bolnav sub forma coborârii în Infern: el asistă în vis la propria lui sfârtecare, vede cum demonii îi taie capul, îi scot ochii etc. După credința iakuților, spiritele îl târăsc pe viitorul șaman în Infern și îl închid trei ani într-o casă. Acolo el suferă inițierea: spiritele îi taie capul, pe care îl așază alături (căci novicele trebuie să vadă cu ochii lui propria-i sfârtecare) și îl taie în bucățele, care sunt apoi împărțite spiritelor diferitelor boli. Numai în acest fel viitorul șaman va dobândi puterea de a vindeca. Oasele sunt după aceea acoperite cu carne nouă și, în unele cazuri, șamanul primește și sânge nou.”3

1Mircea Eliade, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Editura Humanitas, București, 1997, p. 23
2Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Editura Nemira, București, 1994, p. 23
3Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică, București, 1991, p. 18

1. Notiuni introductive despre samanism

2. Ce intelegem prin suflet in alte traditii?

3. Diversitate in unitate

4. Calatoriile sufletului in universurile samanice

5. Cai pentru viitor

 

Leave a Comment