Parenting pentru tați: Despre limite și tați

Când vorbim despre parenting pentru tați, considerăm că una dintre îndatoririle principale ale tatălui e cea de a pune limite. Câteodată asta ne iese mai bine, câteodată mai puțin bine, haideți să vedem de ce.

Unul dintre aspectele pe care le-am observat la cei din generația mea (millenials) e că există o tendință de a pune mai puține limite decât puneau cei din generația taților sau bunicilor noștri. Asta vine oarecum firesc, ca o mișcare de compensare pentru stilul generațiilor anterioare care puneau în general multe limite și mai ales unele aspre. Am întâlnit atât în cabinet cât și în afara lui multe povești despre tați care puneau limitele cu ajutorul curelei sau al nuielei. Respectând principiul pendulului, mișcarea de compensare face ca tendința generală să fie în prezent o reducere către zero a limitelor puse.

Însă limitele își au rostul lor. Ne arată că nu orice e posibil, că există acțiuni și comportamente care deranjează pe ceilalți, că există un perimetru generator de siguranță. Ele ne și aduc aminte de umanitatea noastră și drept urmare nu prea ne plac, există în noi un sâmbure de fantasmă infantilă de a fi nelimitați, de a fi în comuniune oceanică cu o mamă bună care nu ne refuză niciodată nimic. Prin natura lor exploratorie, având mai prezentă această dorință în ei, copiii testează în mod constant limitele, încercând să le depășească. Aici intervine tatăl care are rolul de a stabili și susține limitele.

Limitele în contextul creșterii copiilor au legătură cu timpul (la ce oră mergem la culcare, cât timp petrecem în fața ecranului), de spațiu (care e perimetrul de joacă, în ce locuri din casă au sau nu voie copiii), la ce obiecte au acces și în ce condiții, ce acțiuni sunt permise și în ce contexte.

Știm că atunci când punem limite, asta generează frustrare și drept urmare ne putem aștepta la rezistențe și conflict. Cât de corect reușim să punem limitele ține atunci de propria toleranță a frustrare a tatălui și de capacitatea de a conține conflictul și eventualele comportamente ale copilului: plâns, urlat, aruncat cu obiecte etc. Dacă lucrăm cu noi, cu emoțiile și cu tiparele noastre cresc șansele să gestionăm mai bine situația. Dacă suntem odihniți și avem mai multă energie cresc șansele să gestionăm mai bine situația. Dacă suntem mai obosiți atunci tindem să punem limite mai contondente. Dacă nu credem în limitele respective și nu le respectăm nici noi, atunci scad șansele de a stabili o limită credibilă.

Ce mă ajută în procesul de a pune limite e să am eu clarificat care e scopul acelei limite. Să simt că e o limită stabilită pentru binele sau siguranța copiilor. Și dacă eu cred în ea și o pot explica cu simplitate atunci limita va fi acceptată mai lin. Iar ingredientul care face diferența este gradul de compasiune de care sunt capabil în acel moment, compasiune atât față de copii, cât și fața de mine.

Victor Flueras

Leave a Comment