Empatia

Să presupunem că sufăr de o afecțiune cronică la empatie. Am cum să îmi dau seama singur? Nu prea am cum, pentru că nu doare. Asta e şi şmecheria. Că dacă ar durea n-aş mai avea probleme cu empatia.
Aşadar e nevoie să-mi spună alții: “Bă, dar nu simți şi tu ceva?”

Şi aud o dată, aud de două ori, până ce încep să-mi pun şi eu problema despre ce s-o fi întâmplat cu empatia mea. Poate că am trăit la un moment dat mai multă durere decât am putut duce şi am decis să nu mai simt niciodată atâta durere chiar şi cu riscul de a estompa şi restul emoţiilor.
Poate că eram copil şi am presupus de atunci încoace că nu pot duce mai multă durere fără să iau în considerare că am crescut de atunci şi e posibil să îmi fi crescut şi capacitatea de a suporta durerea.

Aşadar pentru a-mi vindeca empatia e nevoie să ajung din nou la durere. Să fiu din nou dispus să o trăiesc. Iar pentru asta e nevoie să o trăiesc alături de copilul care am fost şi astfel să îi arăt acelei părți de copil din mine, că acum o putem face şi că acum nu mai e singur.

Primul pas către empatia față de ceilalți e empatia față de copilul care am fost şi care trăieşte încă în mine.

Leave a Comment