Istoria arogantei – Luigi Zoja: recenzie de carte

istoria-arogantei-recenzie

Cu recunoștință celor de la Editura Herald pentru acest cadou.

Conform DEX-ului: AROGÁNȚĂ s. f. Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mândrie disprețuitoare; înfumurare, impertinență. Dar de ce o istorie a aroganței? Ce legătură are această atitudine cu civilizația occidentală din care facem parte? Și ce semnificații psihologice are această mândrie disproporționată pentru omul contemporan? Și mai ales: ce putem face pentru a ne feri de răzbunarea zeilor interiori pe care o atrage acest tip de comportament? În căutarea acestor răspunsuri, Luigi Zoja ne poartă într-o călătorie prin timp către zorii civilizației elene, în vremurile lui Homer și ale lui Hesiod și apoi ne aduce înapoi în prezent, cu o carte mai înțelepți.

Problema aroganței își are originea într-o neacceptare a limitelor naturale și în credința într-o idee care afirmă posibilitatea unui progres continuu și drept urmare lipsit de limite. Primii care s-au lăsat posedați la nivel de societate de acest concept au fost grecii. Astfel, pentru a înțelege începuturile, parcurgem împreună cu autorul lucrările care atestă începutul gândirii grecești, o gândire care își are încă rădăcinile în gândirea mitică, dar care își întindea deja ramurile către un viitor în care puterea rațiunii o depășește pe cea a zeilor– sau cel puțin, stă sub iluzia că o face.

Acum, când trăim acel viitor, știm că viziunea occidentală despre lume și viață își are fundamentul în cea grecească. Inițial, zeii Greciei Antice reprezentau părți personificate ale psihicului uman, în special emoții. Erau niște zeii emoționali, care se comportau ca atare. Ei erau responsabili pentru emoțiile foarte puternice pe care le trăiau muritorii, pentru calitățile și defectele acestora. Dacă oamenii își arogau calități divine sau încercau să depășească limitele condiției umane se făceau vinovați de păcatul hybris-ului. Rezultatul firesc era că zeii care se simțeau ultragiați făceau ordine în univers, apărând astfel conceptul de nemesis. Cele două fiind strâns legate: hybrisnemesis: aroganța și pedeapsa. Privind acestea ca mecanisme psihice, putem considera că omul în curs de civilizare proiectase în exterior ceea ce exista deja în el dar nu recunoștea încă.

Rezultatul a fost că această viziune asupra lumii a păstrat ordinea pentru o perioadă lungă de timp în aceaste ținuturi. Atunci când Darius, regele perșilor a încercat să cucerească orașele grecești, din punctul de vedere al grecilor s-a făcut vinovat de aroganța de a crede că poate stăpâni întreaga lume. Izbânda grecilor a fost ceva de la sine înțeles, ei fiind doar unealta nemesis-ului zeilor. Însă în scurt timp Atena a crescut în putere și a început să manifeste la rândul ei tendințe expansioniste, ignorând limitele mitice existente. În această nouă atitudine, Zoja observă hybris-ul și germenii viitoarei prăbușiri a civilizației ateniene.

Revenind în timpurile moderne, recunoaștem mitul creșterii nelimitate ca facând parte din structura esențială a civilizației occidentale. Creștere în cunoaștere, în frumusește, în durata de viață. Aspirația spre perfecțiune și spre nemurire este etalată prin toate mijloacele posibile. Dorința de a fi asemenea zeilor pare să ne fi cuprins ca un miraj din care nu doar că nu știm să ieșim, dar nici nu ne dorim să o facem. Aici intervine Luigi Zoja și ne atrage atenția: „…am creat (sau credem că am creat) prima civilizație infinită. Și credem că am creat divinitatea pe pământ. Însă credința și mitul care ne-au hrănit rădăcinile poate că nu au dispărut de tot, ci s-au afundat numai în inconștient. Dacă suntem primii oameni care cred că civilizația lor este infinită, în adâncurile inconștientului am putea păstra ranchiuna zeului căruia i-am sustras infinitul.

Trei mituri ilustrează elocvent trăsături pe care le regăsim la civilizația occidentală contemporană. Mitul lui Icar, mitul lui Faeton, mitul lui Prometeu. Va las vouă plăcerea de a le (re)descoperi din perspectiva lui Luigi Zoja. Întrebarea care apare este dacă și civilizația noastră aflată într-o continuă creștere accelerată (vezi economia, știința, tehnologia, șamd…) își conține în inconștientul colectiv propriul sfîrșit. Abundența de filme cu scenarii catastrofice pentru umanitate apărute în ultima vreme, par a dovedi că începem să fim conștienți și de aceste posibilități.

Presărată cu anecdote din clasici și comentată cu finețea cunoscătorului, Istoria aroganței este o lectură atât plăcută cât și instructivă. Dacă vă preocupă soarta colectivă a umanității, vă invit să citiți această abordare jungiană a subiectului și să meditați împreună cu autorul, în căutarea unor răspunsuri la probleme care nu mai pot fi ignorate.

Cartea pe site-ul Editurii Herald.

Adauga un comentariu!