Despre substanțele psihedelice nu se cunosc foarte multe detalii de către publicul larg în special datorită tabu-ului care există în societatea contemporană cu privire la alte stări de conștiință decât cele acceptate în mod convențional: cea de veghe, cea a somnului cu vise și cea a somnului profund. Iar cele care se cunosc sunt în general acele detalii descrise de către mass-media dintr-o perspectivă deformată și unilaterală. Psihedelicele sunt prezentate în contextul infracționalității organizate, sunt asociate cu alte substanțe care influențează stările de conștiință, unele producătoare de dependență fizică și psihică și în majoritatea covârșitoare a cazurilor ies în prim plan datorită efectelor pe care le au asupra unor persoane care abuzează de ele, folosindu-le în scop recreațional. Pe parcursul acestui text vă propun să mă însoțiți pentru a descoperi și o altă dimensiune a acestor substanțe, cea terapeutică pe care o pot avea dacă sunt folosite într-un context vindecător de către persoane avizate.
Înainte de a a ajunge la efectele terapeutice ale substanțelor psihedelice e necesară însă adăugarea câtorva precizări. În primul rând, nu există nicio corelație evidentă între efectul pe care îl au diverse substanțe asupra stărilor de conștiință, gradul de dependență pe care îl oferă (unele dintre psihedelice nu provoacă niciun fel de dependență), nivelul de periculozitate (aici înțelegem raportul dintre cantitatea unei doze medii și cantitatea unei doze letale dar și efectele pe care le au asupra sănătății corpului uman în urma folosirii îndelungate a unei substanțe) si statutul lor legal1. Apoi, pentru o mai clară înțelegere a acestei clase de substanțe și a efectelor lor e necesar să le disociem de alte substanțe care modifică stările de conștiință, în special stimulantele (cum sunt cocaina sau amfetaminele) și opiaceele (heroină, opiu, morfină). Efectele pe care le au asupra conștiinței diferă între aceste clase de substanțe la fel cum diferă efectele pe care le au cafeaua și alcoolul. Un ultim aspect pe care doresc să-l menționez e că cercetarea în cadru științific a efectelor acestor substanțe este îngreunată, chiar aproape imposibilă în cele mai multe țări tocmai datorită statului lor legal.
Substanțele psihedelice sunt acele substanțe care au o acțiune psihoactivă și modifică cunoașterea și percepțiile. Ele fac parte dintr-o clasă mai largă de substanțe cunoscute drept halucinogene, din aceeași clasă făcând parte și substanțele disociative și cele deliriante. Spre deosebire de alte substanțe, cum sunt stimulantele și opioidele, care induc stări familiare de conștiință dar de o intensitate neobișnuită; psihedelicele au tendința de a afecta mintea în moduri care diferă de cele ale stărilor de conștiință cotidiene. Experiențele psihedelice sunt deseori comparate cu formele pe care le capătă stările mai puțin obișnuite de conștiință cum sunt transa, meditația sau visele lucide.
Termenul psihedelic provine din limba greacă și este derivat din cuvintele: psyche care înseamnă minte și delein care se traduce prin a manifesta. Așadar, psihedelic înseamnă: care se manifestă în minte, implicațiile fiind că aceste substanțe pot accesa și dezvolta zone de potențial nefolosit ale minții umane. Cel care a conceput termenul este psihiatrul britanic Humprey Osmond, însă cel care l-a adus în atenția publicului larg a fost psihologul american Timothy Leary în anii ’60. Pentru aceeași categorie de substanțe, scriitorul britanic Aldous Huxley a sugerat cuvântul phanerothymic (tot din greacă, phanero – vizibil și thymic – spiritual, adică spiritualitate vizibilă), iar mai recent, un alt termen tinde să fie folosit tot mai des: entheogenic (entheos – plin de Dumnezeu și genesthai – a aduce la viață), care denotă folosirea psihedelicelor nu în contexte recreaționale, ci spirituale.
Substanțele pe care le am în vedere pentru o aprofundare a efectelor terapeutice sunt: DMT-ul prezent în ayahuasca; psilocibina (întâlnită în ciupercile din genul Psylocibe); L.S.D.-ul sau acidul lisergic dietilamid-25, sintetizat din acidul lisergic care se găsește în Cornul Secarei (Claviceps purpurea), o ciupercă a grânelor; MDMA-ul (3,4-metilendioxi-N-metilamfetamină) cunoscut ca fiind componenta principală din Ecstacy și ibogaina, întâlnită în planta Tabernanthe iboga din pădurile Africii Centrale.
Folosirea unora dintre aceste substanțe în scop terapeutic nu este de dată recentă. Șamanii le utilizau în diverse culturi pentru a ameliora sau vindeca diverse afecțiuni. Ayahuasca este folosită de indigenii din zona bazinului amazonian de sute, poate chiar mii de ani. Datarea nu se poate face cu precizie pentru că este vorba de culturi care nu au păstrat o istorie scrisă. Aceeași incertitudine a datării o întânim și în cazul plantei iboga, considerată sacră în cadrul practicii spirituale Bwiti din Africa saupentru ciupercile din genul Psylocibe folosite în culturile amerindiene din zona Americii Centrale. Reprezentări ale acestora din urmă sunt însă întâlnite în artefactele culturilor precolumbiene: statui din piatră din perioada clasică a culturii maiașe (300-600 e.n.). O altă varietate de ciupercă pe care o întânim și în Europa (Amanita muscaria) este considerată de unii cercetători ca fiind o componentă a băuturii kykeon, consumată în cadrul ritual al Misterelor de la Eleusis care s-au desfășurat în Grecia Antică pe o perioadă de aproape două mii de ani (aproximativ 1500 î.e.n – 396 e.n.). Ipoteza alternativă susținută de R. Gordon Wasson, Albert Hofmann și Carl A. P. Ruck este că băutura respectivă avea în componență grâne infectate cu Cornul Secarei, acestea oferindu-i calitățile psihedelice. Ținând cont de faptul că ritualul era dedicat zeiței Demetra, patroana agriculturii în mitologia greacă, ipoteza merită luată în considerare.2
Despre L.S.D. s-au vehiculat multe informații în ultimele zeci de ani, în cultura contemporană fiind asociat cu perioada hippie din Statele Unite ale anilor ’60, însă se cunosc puține despre virtuțile terapeutice ale acestuia.
L.S.D.-ul sau acidul lisergic dietilamid-25 este o substanță incoloră, insipidă și inodoră care a fost sintetizată pentru prima oară de către chimistul elvețian Albert Hofmann în 1938 din ergotamină în cadrul cercetării pe care o făcea în cadrul laboaratoarelor Sandoz. Acesta lucra la descoperirea unui medicament care să amelioreze hemoragiile postnatale. Substanța nu îndeplinea cerințele necesare pentru acel tip de medicament așa că a fost dată uitării pentru următorii ani, până în 1943 când Albert Hofmann a revenit la sintetizarea ei. După ce a resintetizat-o, Hofmann a intrat în contact accidental cu o cantitate de substanță care depășea de câteva ori o doză obișnuită și a fost primul care a experimentat efectele L.S.D.-ului asupra minții umane. Impresionat de efectele substanței, a oferit-o și altor persoane dispuse să experimenteze și în 1949 a fost introdusă în psihoterapie ca adjuvant care putea adânci și intensifica procesele terapeutice.
În primă fază, substanța a fost folosită de către psihoterapeuți pentru a experimenta un anumit tip de trăiri ce urmau să fie numite psihoze induse. S-a observat că doze microscopice, cuprinse între 25 și 100 de micrograme erau suficiente pentru a genera schimbări de percepție, modificări emoționale, de ideație și comportament care aminteau de psihoze endogene, în special schizofrenie. Drept urmare sesiunile cu L.S.D. erau prezentat ca fiind călătorii scurte, sigure și reversibile în lumea unui schizofrenic. Chiar dacă teoria „modelului schizofreniei” a fost ulterior discreditată de majoritatea cercetătorilor, experimentarea în cadru controlat a schimbărilor produse de L.S.D. rămâne o experiență valoroasă de studiere a stărilor de conștiință modificată.
După aceea, în anii care au urmat până la scoaterea în afara legii a consumului de L.S.D. în 1968 și a opririi studiilor legate de această substanță, s-au înregistrat zeci de mii de sesiuni terapeutice individuale, atât în Statele Unite cât și în restul lumii. Stanislav Grof, psihiatru de origine cehă și unul dintre fondatorii psihologiei transpersonale a susținut mii de ședințe terapeutice cu L.S.D., ceea ce i-a oferit cadrul necesar pentru a crea o cartografie a stărilor de conștiință exstinsă a psyche-ului uman.
În cadrul acestei scheme amintim catalogarea experiențelor perinatale pe care le-a împărțit în patru matrici principale. Concepția lui Grof legată de momentul nașterii este că în general reprezintă o traumă foarte profundă pentru fătul care este expulzat din uter, schimbă un mediu cunoscut pentru unul necunoscut, rece și perceput ca ostil iar această traumă poate fi comparabilă cu cea a morții: „Realizarea morții în această situație nu este mediată doar prin mijloace simbolice. Apar gânduri cu conținut escatologic și viziuni ale unor indivizi care mor, cadavre în descompunere, sicrie, cimitire și cortegii funerare care ilustrează experiența morții, însă se poate experimenta chiar sentimentul efectiv al unei crize biologice extreme pe care clienții o confundă în mod frecvent cu moartea. Nu rar se întâmplă ca unui individ implicat într-un asemenea proces interior să-i dispară înțelegerea că se află într-o sesiune psihedelică și să devină convins că se află în fața unei morți iminente.”3 După Grof, cele patru categorii de experiențe sunt: uniunea fundamentală cu mama care este corespondentă experienței intrauterine dinaintea primului stadiu al nașterii; relația antagonică cu mama datorată primelor contracții ale sistemului uterin; interacțiunea sinergică cu mama echivalentă propulsării prin canalul nașterii și separarea de mamă, faza care termină uniunea simbiotică și formează un nou tip de relație. Apariția acestor faze nu este obligatorie în procesul psihedelic dar atunci când se întâmplă se remarcă o regresie a clientului la un stadiu infantil, capătă postura unui făt, i se schimbă vocea sau coloratura pielii. Fiecare dintre aceste matrici poate căpăta o reprezentare hiperbolizată, simbolică, în imaginarul fiecărei persoane, iar această reprezentare e posibil să stea la baza unor psihoze, manii, ipohondrii, manii, depresii, dependențe sau sentimente de vinovăție dezvoltate ulterior pe parcursul vieții. Ce a remarcat Stanislav Grof în cadrul sesiunilor terapeutice cu L.S.D. a fost că acei clienți care au retrăit experiența nașterii și au integrat-o cu succes, au rezolvat astfel diversele afecțiuni de natură psihică asociate cu nașterea.
Un alt aspect observat de Stanislav Grof pe parcursul anilor de cercetare a L.S.D.-ului a fost că în cadrul sesiunilor e necesar să se țină cont de un anumit număr de parametri care pot influența experiența psihedelică, dintre aceștia un factor important având starea terapeutului. Acesta e indicat să fie relaxat, răbdător și să nu perturbe experiența clientului. Pentru a obține rezultate pozitive sesiunea are nevoie să se desfășoare într-un spațiu liniștit, cu culori plăcute (ideal fiind în natură), unde să existe posibilitatea alegerii unor tipuri de muzică variată, clientul să beneficieze de o suprafață comodă pe care să se poată întinde și de o mască pentru ochi. Datorită duratei extinse pe care o poate avea o sesiune psihedelică, de până la 12 ore, e necesar ca spațiul respectiv să fie protejat de intruziunea unor persoane străine.
O primă categorie de afecțiuni care au fost tratate cu ajutorul L.S.D.-ului o reprezintă depresiile, nevrozele și simptomele psihosomatice. Deși în general depresiile reprezintă unele dintre cele mai dificile simptome psihiatrice, tratamentul cu L.S.D. a dat rezultate pozitive în special în cazul pacienților cu un nivel de inteligență peste medie. În majoritatea cazurilor, o singură sesiune cu L.S.D. rezolvată pozitiv și apoi integrată a înlăturat depresii clinice, iar ocazional chiar și unele mai severe care durau de luni de zile. Însă aceasta nu a însemnat că depresiile au fost vindecate pentru totdeauna, multiple sesiuni secvențiale cu L.S.D. fiind necesare pentru a obține rezultate durabile. Nevrozele rezultate în urma unei traume majore cum a fost cazul în situații de război, cataclisme naturale sau accidente cu multe victime au fost ameliorate sau chiar înlăturate în urma unei singure sesiuni cu o doză mare de L.S.D.. Ameliorări semnificative s-au produs și în cazul pacienților bolnavi de psoriazis: „În mod special s-a observat că psihoterapia cu L.S.D. funcționează în cazul psoriazisului; îmbunătățiri de efect chiar și în cazuri severe au fost raportate de câteva echipe de terapeuți. Vindecarea diverselor boli de piele în special a diferitelor eczeme reprezintă mai degrabă o observație obișnuită în tratamentul psihedelic.”4 O altă categorie de afecțiuni în care tratamentul psihedelic s-a dovedit benefic este cea a psihozelor endogene și a tulburărilor de personalitate tip borderline.
Cele mai semnificative rezultate s-au obținut în cazul pacienților bolnavi de alcoolism și al dependenților de droguri. Într-un studiu amplu realizat de echipa lui Grof la Centrul de Cercetări Psihiatrice din Maryland, 135 de alcoolici spitalizați au primit în mod aleatoriu fie o doză mare de 450 de micrograme, fie una redusă, de 50 de micrograme. După șase luni, o evaluare independentă nota că 53% dintre cei care primiseră o doză mare puteau fi considerați reabilitați, spre deosebire de 33% dintre cei care primiseră o doză redusă. Într-un experiment similar realizat pe dependenții de heroină s-au obținut rezultate semnificative. Jumătate dintre voluntari au primit o doză mare de L.S.D. după o pregătire psihologică intensivă care a durat douăzeci și trei de ore. Cealaltă jumătate, eșantionul de control a urmat un program obișnuit de reabilitare care s-a desfășurat pe o durată similară de timp. În perioada de observare care a durat șase luni, unsprezece dintre cei treizeci și patru de pacienți din grupul care a experimentat terapia cu L.S.D., nu s-au întors la consumul de droguri, spre deosebire de unul singur dintre pacienții care făceau parte din grupul de control. Deși nu este un rezultat spectaculos, putem ține cont că atunci când este vorba de această categorie de dependenți e necesar să luam în considerare un număr ridicat de parametrii: voință, motivație, mediul familiar, situație financiară etc și că statisticile arată că un procent de 94-97% dintre pacienți se întorc la consumul de droguri în termen de șase luni după ce au participat la programele obișnuite de reabilitare.
O altă substanță psihedelică care a fost folosită cu succes în tratarea dependențelor este ayahuasca. Deși indigenii o foloseau din timpuri mitice, civilizația occidentală a descoperit-o în 1851 prin intermediul botanistului englez Richard Spruce. Numită și caapi sau yage de către populațiile indigene din zona Amazonului, ayahuasca este o băutură halucinogenă obținută prin fierberea tulpinelor de Banisteriopsis caapi în combinație cu frunzele de Psychotria viridis. Raplh Metzner notează că: „Ayahuasca este unică în sensul că acțiunea ei farmacologică depinde de o interacțiune sinergistică între alcaloizii activi din plante. Unul dintre ingrediente, scoarța de Banisteriopsis caapi conține alcaloizi beta-carbolinici, care sunt inhibitori puternici pentru MAO; celelalte ingrediente, frunzele de Psychotria viridis sau alte specii înrudite conțin un agent psihoactiv puternic cu acțiune scurtă: N,N-dimetiltriptamină (DMT). DMT nu este activ pe cale orală când este ingerat singur, dar poate deveni în prezența unui inhibitor MAO periferic, iar aceasta este interacțiunea responsabilă pentru acțiunea psihotropă a ayahuascăi.”5
Experiențele cu ayahuasca includ în general următoarele caracteristici: alterări ale gândirii, schimbări subiective de concentrare, atenție, memorie sau judecată; alterarea noțiunii timpului care poate include senzația de atemporalitate; teama de a nu pierde controlul; schimbări ale expresiei emoționale care poate trece prin zone extreme care merg de la extaz la disperare; schimbări ale imaginii trupului care presupun dizolvarea granițelor corporale; alterări ale percepției, hiperacutizări ale acestora, halucinații influențate în general de așteptările culturale; schimbări ale înțelesului și semnificației, care poate presupune înțelegeri profunde; sentimentul inefabilului, deseori experiențele fiind incomunicabile prin limbaj; sentimente de întinerire, de speranță și renaștere care pot avea durată scurtă sau pot duce la modificări de perspectivă asupra vieții.
Caracteristicile menționate mai sus fac ca multe dintre experiențele cu ayahuasca să aibă ca urmări modificări comportamentale. Unicul studiu clinic psihiatric, proiectul Hoasca, realizat în colaborare cu biserica sincretică Uniao do Vegetal, a abordat ayahuasca din perspectivă biochimică, farmacologică, fiziologică și psihiatrică. Iată cum prezintă Ralph Metzner metoda: „Pentru acest studiu pilot au fost recrutați cincisprezece utilizatori de ayahuasca pe termen lung și cincisprezece subiecți de control. Subiecții consumatori de ayahuasca erau toți membri ai UDV de cel puțin zece ani, care luau ayahuasca în cadrul ritualurilor religioase de cel puțin două ori pe lună. Subiecții de control au fost aleși respectând parametrii demografici, mai puțin faptul că nu erau membri ai UDV și nu mai consumaseră niciodată ayahuasca.”6 Inițial, la interviurile de diagnostic și cele biografice a fost identificat un număr semnificativ de antecedente psihiatrice și de abuz de substanțe în rândul subieților UDV. Acestea includeau: 73% antecedente de consum semnificativ de alcool, 33% abuz de alcool asociat cu comportament violent, 27% abuz de stimulente și 53% dependență de tutun. Rezultatele studiului au arătat că psihopatologia trecută s-a soluționat odată cu inițierea și participarea regulată la ceremoniile cu ayahuasca.
Concluzia lui Ralph Metzner este că: „Pentru a se asigura un răspuns corespunzător, noile metode de tratament care vor utiliza acest puternic halucinogen din plante vor trebui să incorporeze cunoștiințe rezultate atât din studii antropologice din perspectiva cadrului și dispoziției în practicile șamanice, precum și din investigații psihobiologice ale efectelor ayahuascăi asupra neurotransmițătorilor și neuroendocrinologiei.”7
Puțin mai la nord de Amazon, în America Centrală au fost descoperite alte plante cu efecte psihedelice, ciupercile din genul Psylocibe care conțin psilocină și psilocibină. Descoperite de R. Gordon Wasson în 1956, ele fuseseră folosite de mii de ani în scop ritual și terapeutic de către șamanii și vindecătorii locali. După ce s-a reîntors în Europa, Wasson l-a contactat pe Albert Hofmann și acesta a sintetizat pentru prima oară psilocina și psilocibina, compuși care fac parte din familia triptaminelor.
Până să fie interzisă, psilocibina a fost folosită în special ca adjuvant în tratamentul psihoterapeutic, în special pentru pacienții nevrotici. S-au obținut rezultate pozitive într-un număr de cazuri însă Metzner observă că „a devenit în scurtă vreme evident că din cauza structurii neproductive și a naturii de scurtă durată a experiențelor induse de aceste substanțe, beneficiile de durată puteau fi obținute doar cu terapie îndelungată. Substanțele serveau ca agenți de susținere în descoperirea materialului subconștient și dobândirii unei înțelegeri mai profunde a propriei persoane.”8Un experiment realizat în 1963 de Timothy Leary de la Universitatea Harvard a vizat modificarea comportamentului deținuților cărora li s-au administrat doze crescute de psilocibină. În testările de monitorizare au fost descoperite modificări relevante din punct de vedere statistic incluzând indicatori ca: sociabilitatea, perceperea stării de bine, toleranța și eficiența intelectuală.
Dintre toate plantele însă, reiese din cercetările recente că cele mai bune rezultate în ceea ce privește reabilitarea dependenților de droguri și alcoolicilor au fost obținute prin terapiile cu ibogaină extrasă din planta Tabernanthe iboga. Folosită pentru tratarea depdendenților de opiacee, în special heroină și metadonă, ibogaina și-a dovedit potența și în cazurile dependenților de alcool sau de nicotină. Potrivit cercetătorilor, ibogaina acţionează asupra creierului în două moduri. Primul se manifestă la nivel metabolic, prin crearea unei proteine care blochează zona creierului responsabilă pentru crearea nevoii care alimentează dependenţa. Astfel, procesul de vindecare poate dura câteva luni în cazul unui program de detoxifiere normal. Al doilea efect este mai puţin cunoscut oamenilor de ştiinţă şi constă în inducerea unei stări de transă asemănătoare visării, profund introspective, care le permite dependenţilor să identifice problemele pe care încearcă să le suprime cu ajutorul substanţelor interzise. În acest caz, ibogaina trebuie administrată o singură dată, spre deosebire de tratamentele convenţionale pentru heroină, cum ar fi metadona, care creează ea însăşi dependenţă.9
Există și alte plante cu efect psihedelic care au potențial terapeutic; dintre acestea mai menționez Cannabis sativa, Salvia divinorum și cactusul Peyote. Din categoria substanțelor sintetice, amintesc MDMA-ul, folosit cu succes in terapia de cuplu datorită caracteristicilor sale generatoare de empatie dar și în tratarea sindromului de stres posttraumatic, în special în cazul veteranilor de război.
În prezent, există în desfășurare un număr redus de studii cu privire la substanțele psihedelice, lista acestora fiind disponibilă pe site-ul Asociației Multidisciplinare pentru Studii Psihedelice (MAPS).
1Vezi graficul având ca sursă Gable, R. S, Toxicitatea acută a drogurilor și statutul lor normativ, în Drugs and Society: U.S. Public Policy, pp.149-162, Rowman & Littlefield Publishers, 2006: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Drug_danger_and_dependence.png.
2Vezi R. Gordon Wasson, Albert Hofmann și Carl A. P. Ruck, Drumul spre Eleusis, North Atlantic Books, 2008
3Grof, Stanislav, L.S.D., poarta către numinos, Park Street Press, Rochester, 2009, p. 98
4Grof, Stanislav, Psihoterapia cu L.S.D., MAPS, 2008, p. 251
5Metzner Ralph, Ayahuasca, Editura Elena Francisc, București, 2010, p. 52
6ibidem, p. 96
7ibidem, p. 101
8Metzner Ralph, Ciupercile sacre ale viziunii, Editura Elena Francisc, București, 2011, p. 111
9Vezi : Hegarty Stephanie, Poate un halucinogen din Africa să vindece dependențele? http://www.bbc.co.uk/news/magazine-17666589