Femeile si relatia lor cu corpul

Am citit de curând cartea lui Ruppert “Iubire, dorință și traumă”. Pe lângă accentul pus de el pe istoria transgenerațională ce include și normalizează trauma sexuală, aduc și eu nuanțe pe care nu le-am regăsit în carte.

Unul dintre principalele motive pentru care o femeie are dificultăți în a se relaxa suficient, cât să poată trăi plăcerea în corp și să se bucure de o întâlnire sexuală cu o altă persoană, este abuzul sexual trăit sau/și o istorie transgenerațională care include abuz sexual – situație des întâlnită în generațiile dinaintea noastră.

Deseori tabu, cu atât mai mult cu cât cele mai multe abuzuri sexuale sunt înfăptuite de membri ai familiei – tați, bunici, unchi, frați mai mari, uneori mame – acestea rămân suferințe tăcute, trăite în secret, cu implicații majore asupra relației femeii cu propriul corp și cu încrederea în oameni.

De fiecare dată, rușinea pe care abuzatorul nu o simte este preluată de femeia (fetița) abuzată – de copilul abuzat, indiferent de gen. Rușinea apare cu atât mai mult cu cât corpul poate răspunde cu excitație, chiar dacă atingerea și contactul cu implicații sexuale de orice fel sunt nedorite și neplăcute. Răspunsul fiziologic apare chiar dacă nu există acord pentru apropierea sexuală – un aspect de care femeile – și cu atât mai puțin fetițele – nu sunt conștiente. Ele se simt vinovate de trăirile amestecate prezente, ce pot include plăcerea.

O gamă largă de trăiri asociate cu sexualitatea – și adesea, cu intimitatea de orice fel, inclusiv emoțională – rămân astfel încastrate în corp, până în momentul asumării dificilului proces de conștientizare și integrare a traumei. Dezgustul, greața, sila, umilința, senzația de a fi murdar/ă. Alte tulburătoare consecințe ale unei asemenea răni sunt: teama intensă în momentul apropierii fizice (cu și uneori fără implicații erotice), disocierea în timpul întâlnirii sexuale (senzația de a fi doar un martor detașat al experienței), depresia, tendințele auto-agresive, culminând cu tentativele de suicid.

Când această dramatică încălcare a limitelor corporale se întâmplă în copilărie, pe lângă pierderea oricărui sentiment de securitate și de încredere – căci deseori propriile mame, bunici și persoane de sprijin neagă sau ignoră realitatea copilului, prin prisma propriei lor desensibilizări și normalizări a traumei – apare halucinanta disonanță cognitivă și emoțională cu care copilul este nevoit să trăiască: “Cum adică mă iubește dar îmi face și rău? El (ea) are grijă de mine, este cel mai aproape de mine. Nu vede că mă doare? Iubirea aceasta mă face special(ă). Este secretul nostru. Așa trebuie că arată iubirea.”

Diferitele forme de abuz sexual – ce includ, de exemplu, hărțuirea sexuală și violul între soți (oricând unul dintre parteneri nu își dă acordul pentru un contact sexual) – sunt încă atât de tolerate și de normalizate în cultura noastră. Și mult mai frecvente decât ne-am putea închipui.

Le spun adesea femeilor ce îndrăznesc să deschidă această dureroasă rană din trecutul lor, că nu există victorie mai mare decât să-și recâștige treptat libertatea de a fi în corpul lor și de a se bucura de el când, în ce fel și cu cine decid ele potrivit să o facă. Și da, uneori a spune NU este semn de respect de sine și de însănătoșire, atunci când corpul nu își dă acordul pentru o apropiere nedorită.