Când am început să țin grupuri de femei, explorând relația cu plăcerea și cu viața erotică, recunosc că am făcut-o căutând să aduc în munca mea un fel mai lejer, mai jucăuș, mai dinamic, mai creativ, mai orientat pe resurse. Să încorporez mai multă mișcare, uneori dans, în explorarea terapeutică – pentru trezirea bucuriei de a fi în corp și pentru normalizarea nevoii de a simți plăcere, în ciuda interdicțiilor pe care multe dintre noi le-am primit sau moștenit.
Ce nu m-am așteptat, sau nu în asemenea măsură, a fost să descopăr atâta durere, atâtea răni suferite de femei, atâtea experiențe teribile pe care le-au îndurat, fără niciun suport din partea mediului, uneori trăind și dubla rană a învinovățirii din partea persoanelor semnificative – adesea tot femei – în fața cărora s-au deschis să ceară sprijin.
Teribil de multă suferință în acest colț de lume în care trăim, legată de feminitate. Nu poți face invitația către femei „să se deschidă”, atâta timp cât mediul nu oferă suficient suport și predictibilitate pentru a proteja de situații posibil abuzive.
Este nevoie de educație. Iar pentru multe femei, este despre a vindeca din rănile, umilințele, nu-urile ignorate, despre a da înapoi cui aparține responsabilitatea pentru abuzurile înfăptuite – și în final, despre recuperarea treptată a sentimentului de a fi în siguranță în propriul corp.
Apoi despre discernământ. Despre identificarea nevoilor reale, despre ce stă la baza impulsurilor noastre, despre ce ne hrănește cu adevărat. Despre cum putem fi în relații semnificative, respectând limitele pe care corpul ni le impune.
Am început căutând o cale mai ușoară și am dat peste o temă grea, comună pentru multe femei. Vestea bună este că vindecarea este posibilă, cu susținere terapeutică adecvată și cu suportul hrănitor al grupurilor de femei