M-a interesat de multă vreme ceva ce John Welwood numește “șuntare spirituală” – refugiul în atitudini spirituale, în locul înfruntării celor mai dureroase și întunecate unghere ale psihicului. Este simplu să te așezi în meditație, când de fapt, preferi să eviți contactul cu oamenii sau să-ți asumi responsabilitățile și provocările de zi cu zi.
Este mai ușor să faci vizualizări pozitive, cu ființe de lumină, decât să-ți privești în față cele mai adânci temeri.
Așa se explică cum unele persoane considerate “spirituale” au ori o aparență aeriană, ruptă de realitate, ori când stai mai mult în preajma lor observi reacții șocante, în totală lipsă de concordanță cu imaginea serenă pe care o afișează, ori pur și simplu nu te poți simți confortabil în prezența lor – pentru că este o identitate falsă, construită, ce nu invită la conectare reală, deschidere și acceptare de sine.
Practicile spirituale au un potențial uriaș de vindecare și echilibru, pentru că într-adevăr ne conduc către natura noastră cea mai profundă.
La fel, puterea imaginarului este incredibilă, o unealtă extrem de puternică pentru a accesa resurse și răspunsuri nebănuite la frământările noastre.
Însă dacă ne mulțumim să privim doar partea luminoasă și evităm să dăm piept cu întunericul din noi înșine, nu vom fi niciodată întregi.
Ne păcălim.
Ne păcălim și Umbra, cum îi spune Jung, va continua să apară, în relațiile noastre apropiate, în societatea și în lumea pe care o construim cu toții.
Și asta scriam mai demult. Iar acum, când tocmai urmăresc documentarul despre Osho (merită văzut!), gândurile acestea sunt mai prezente ca oricând.