S-ar putea ca acest titlu să fie oarecum înşelător şi să vă inducă ideea că taoismul ar fi o cale spirituală rezervată elitelor la care ai acces printr-un proces mistagogic complex cu iniţiaţi care vă vor impune să ieşiţi din rândul lumii şi să luaţi calea recluziunii. Nimic mai fals. Taoismul este o spiritualitate chineză străveche ce strigă prin toate gurile celor 81 de versete ale lui Lao Tzu să rămânem naturali, să ne păstrăm echilibrul în faţa tuturor schimbărilor din viaţă, să ne comportăm cu discreţie, să reacţionăm firesc şi să credem în măreţia noastră interioară în loc să ne-o clădim pe elogiile, confirmările sau aprobările pe care le cerem (sau cerşim, câteodată) de la ceilalţi. Dacă aceste atitudini vă par anacronice sau cel puţin excentrice, asta se datorează faptului că artificialul/ nenaturalul s-a instalat atât de bine în viaţa noastră şi în gândirea noastră încât ne-a tulburat serios discernământul. De la mediul în care trăim, mâncarea pe care o mâncăm până la diverse practici sociale aberante sau măcar inutile devenite virale, ne construim existenţa pe activităţi şi ritmuri care, câteodată, „pot conţine doar vagi urme de naturaleţe”, ca să parafrazez consacratul text al unor produse alimentare.
Taoismul promovează, aşadar, întoarcerea la natură şi contemplarea naturii tocmai pentru a (re)învăţa natura lucrurilor. Natura este un mare pedagog, iar observarea ei detaşată ne ajută să ne redescoperim pe noi, să redescoperim firescul din existenţa noastră, să mergem lin prin viaţă, asemenea unei ape curgătoare. Probabil că imaginea metaforică cea mai cunoscută din taoism este cea a unei curgeri de apă. Un râu cu meandrele lui, cu obstacolele peste care trece, cu afluenţii pe care-i adună, cu aluviunile pe care le colectează în curgerea lui, cu apele lui mai învolburate la munte şi mai calme în zona de câmpie este un foarte inspirat simbol pentru periplul nostru existenţial. Asemenea râului, nici viaţa noastră nu este liniară, are tot felul de ocolişuri mai mult sau mai puţin previzibile, suişuri şi coborâşuri, ritmuri mai alerte sau mai molcome, obstacole care ne întăresc (şi de care nu ne împiedicăm). De asemenea, câştigăm forţă şi de la oamenii ce intră în contact cu noi („afluenţii”), dacă ştim cum să ne raportăm just la ei. Strângem impresii, amintiri şi emoţii („aluviuni”) din toate locurile pe unde am mers şi din toate împrejurările prin care am trecut, iar acestea ne vor însoţi toată viaţa/curgerea. Iar la final, precum râul se pierde, la fel de firesc, în imensitatea mării, iar fiecare picătură se uneşte cu nesfârşita întindere de apă sau urcă la cer şi intră în alcătuirea unui nor, la fel şi noi curgem/ trecem dintr-un stadiu de existenţă şi conştiinţă în altul. Întotdeauna m-a fascinat cât de firesc şi de bine orchestrat se regăseşte acest proces peste tot în natură, lipsit de tragism, izvorând dintr-o aşezare profund înţeleaptă a lucrurilor. Nici urmă de teroare a neantului care bântuie gândirea occidentală de atâta vreme când se raportează la moarte, nici urmă de angoasă existenţială.
Taoismul ne învaţă să acceptăm cu seninătate şi fără împotrivire toate ciclurile naturale ale vieţii, tinereţea ca şi bătrâneţea, frumuseţile dar şi imperfecţiunile care o condimentează. Nici o etapă nu trebuie sărită, nici un ingredient al vieţii nu trebuie dispreţuit. Sunt convins că, în toiul verii, pomii nu se îngrijorează dacă vor arăta la fel de bine şi iarna, rămaşi fără frunze; nici în toiul iernii nu se grăbesc să înmugurească. Trec prin toate anotimpurile cu egală eleganţă şi naturaleţe. De asemenea, nu cred că un stejar suferă că nu este măceş, nici o vulpe că nu este cerb. Fiecare fiinţă îşi ştie rostul, nu se împotriveşte datului firii, nu îşi dispreţuieşte existenţa sau condiţiile, ci se bucură de tot. Dacă oamenii ar fi mai atenţi la profunzimea acestui exemplu care ne este atât de la îndemână, ar avea multe de învăţat legat de felul optim în care să ne raportăm la noi înşine şi la aventura noastră în această lume. Taoismul este ca o săgeată care ne indică permanent marile adevăruri ce se găsesc în jurul nostru, în cele mai mărunte şi banale asocieri. Că nu reuşim să le vedem prea des se datorează tocmai faptului că aceste adevăruri sunt ocultate de simplitatea şi accesibilitatea lor. Ne aşteptăm să atingem iluminarea după ani şi ani de meditaţie şi exerciţii ascetice, stând în preajma unor maeştri stricţi, fugind de tot ce are lumea asta de oferit ca fiind eminamente înşelător. Taoismul ne arată, dimpotrivă, că orice exces, chiar şi unul ascetic, este un dezechilibru (deci de evitat, pentru că el va genera alte dezechilibre) şi că un copac sau un pârâu au tot atât de multe lucruri să ne înveţe (sau chiar mai multe) decât un maestru.
O altă lecţie a taoismului pe care eu o găsesc foarte utilă este mefienţa faţă de etichete. Intelectul nostru, şi gândirea occidentală, în general, se sprijină prea mult pe utilizarea etichetelor pe care le foloseşte în toate împrejurările. Lucrurile şi persoanele cu care intrăm în contact sunt prompt etichetate : sunt fie bune, fie rele, de dorit sau de evitat, frumoase sau urâte, agreabile sau dezagreabile. Polarizăm totul în gândirea noastră. Mecanismele de căutare online, reţelele de socializare ce funcţionează pe bază de tag-uri cimentează şi mai mult acest tip de gândire. In plus, să ne gândim numai la foarte răspânditul tic verbal adolescentin „gen” (Este foarte visător, gen artist.) izvorât dintr-un zel similar de a eticheta şi cataloga toate experienţele cu care se confruntă tinerii. Până aici, nimic rău; etichetele acestea sunt într-adevăr funcţionale şi sunt un instrument cognitiv necesar. Problema apare când fetişizăm etichetele, ceea ce se întâmplă foarte des, din comoditate intelectuală. Am catalogat un lucru sau o persoană într-un fel şi apoi arareori revenim asupra etichetei, refuzând astfel realităţii etichetate orice complexitate sau putinţa de a se transforma. Repetând acest mecanism în mod automat pe perioade lungi de timp, ajungem să ne anchilozăm viziunea despre viaţă prin etichetele pe care le-am pus noi la un moment dat sau, mai rău, le-am împrumutat fără discernământ de la alţii.
Taoismul ne învaţă că lucrurile au o dinamică a lor proprie şi că evolează dincolo de etichetele noastre uneori lamentabile şi cvasirigide. Lumea noastră este într-o continuă schimbare şi orice aspect al ei se pretează la mai multe interpretări. Lucrurile nu rămân nici aşa, nici altminteri, se modifică ciclic (precum trecerea anotimpurilor). Un lucru poate fi bun în aparenţă, dar corupt în esenţă, din nişte împrejurări potrivnice se pot naşte nişte împrejurări favorabile, iar exemplele pot continua. Caracterul proteic a tot ce ne înconjoară sfidează etichetele şi ne îndeamnă să cultivăm o percepţie suplă şi vigilentă, deschisă la revizuire şi nepărtinitoare. De altfel, una dintre maximele taoiste cele mai cunoscute pledează tocmai pentru o astfel de percepţie: Când schimbi felul în care te uiţi la lucruri, lucrurile la care te uiţi se schimbă.
Si nu în ultimul rând, în taoism există un adevărat cult pentru discreţie şi moderaţie. Virtuţile acestea par uşor demodate într-o lume în care exhibiţionismul deşănţat şi gălăgios ţine loc de autenticitate, iar acumulările ostentative de orice fel te creditează ca persoană. Dăm pe dinafară de bunuri care ne sufocă viaţă şi pe care le obţinem cu mari sacrificii. Cursa pentru obţinerea lor ne dezumanizează şi ne istoveşte, vânăm în permanenţă noi posesiuni de care ne legăm iluzorii şi absurd de înalte standarde de fericire. Moderaţia însă nu se aplică exclusiv la acumulările materiale. Dăm pe dinafară de prea multe convingeri, prejudecăţi, adevăruri second-hand înghiţite pe nemestecate de la alţii şi care ne programează întreaga noastră gândire. Un astfel de exces cognitiv nu ne face niciun serviciu şi duce deseori la blazare. Nu mai suntem dispuşi să învăţăm sau să acceptăm noul în viaţă, receptivitatea ni s-a teşit, cum am mai putea fi deschişi la semnalele şi răspunsurile pe care le primim de la viaţă prin toate canalele? Ar fi ca şi cum am face o drumeţie, dar nu ne-am putea bucura de ceea ce vedem pentru că mintea ne e frământată de prea multe griji.
In definitiv, taoismul ne învaţă să nu ne lăsăm confiscaţi. Avem o măreţie interioară, ei singure trebuie să-i fim fideli, pentru că ea este măsura naturalului şi autenticităţii noastre. Ea se regăseşte în orice fiinţă şi cu atât mai mult în om. Această măreţie se poate manifesta liber dacă trăim plenar, dacă nu ne răstignim viaţa pe crucea unor scopuri himerice pe care ar trebui să le atingem. Lăsaţi viaţa să curgă în ritmul ei propriu, nu vă aşteptaţi la nimic special, nu căutaţi febril ca periplul vieţii să fie perfect cu orice preţ, ci întâmpinaţi imperfecţiunea sau obstacolele ca pe ingrediente necesare existenţei şi bucuraţi-vă de călătorie. Asemănaţi-vă deci unei ape curgătoare care curge lin şi se pliază pe forma albiei în care curge ; nu contează prea mult unde şi cum se termină această călătorie/curgere. Vom ajunge acolo unde trebuie dacă avem încredere în această aventură spirituală.