RUȘINEA este sentimentul cel mai frecvent pe care îl trăiește o femeie când vorbește despre propriile ei dorințe, fantezii, vise și nevoi erotice. Vocea rușinii este cea care spune: “este ceva greșit în ființa ta – ceva ciudat / nepotrivit / vulgar / pervers / prea-nu-știu-cum – de simți sau vrei asta“. Vocea rușinii este deseori atât de tăcută, încât nici nu realizăm că este acolo – pentru că rușinea ascunde. Rușinea reduce la tăcere, până într-atât încât nevoia adoarme undeva în adâncul psihicului, ca un mușchi ce se atrofiază dacă nu este folosit. Ne-am obișnuit să credem că femeile au nevoi sexuale mai scăzute decât bărbații. Să fie oare adevărat? Sau să fie vorba despre efectul cumulat al reprezentărilor introiectate din familie și pe cale religioasă, legate de dreptul natural al femeii de a simți plăcere și bucurie în propriul corp?
Pe lângă lipsa de suport la nivel social, în legătură cu manifestarea energiei erotice a unei femei, sexualitatea feminină poate fi reprimată ca semn de protecție în urma traumelor, în mod special a abuzurilor sexuale, negate și tratate cu indiferență de generații întregi. Multe dintre aceste abuzuri au avut loc în mediul familial sau de către persoane apropiate, investite cu încredere. Sunt traume tăcute, ascunse, pentru că nu a existat acolo niciun adult care să poată proteja de o asemenea durere dramatică. Când tot mediul acceptă o realitate ca parte din normalitate, nu rămâne decât posibilitatea disocierii de această “nevoie rea”, “vinovată” pentru atâta suferință și senzații contradictorii în corp.
Atâta timp cât nu există suport intern și extern pentru exprimarea și eliberarea psiho-emoțională a energiei traumei, pentru o femeie există doar două variante, ambele asociate cu somatizări: refularea dorinței sexuale sau dimpotrivă, exacerbarea ei, trăirea actului sexual într-un fel compulsiv, fără granițe sănătoase, ce repune în scenă din nou și din nou posibilitatea retraumatizării.