E greu pentru noi, femeile, să ne vedem bărbații vulnerabili – sau mie cel puțin nu mi-e ușor. Pe de o parte, le cerem să își exprime nesiguranțele, temerile și suferințele, pe de altă parte, așteptarea înscrisă în noi prin secole de condiționare culturală și transgenerațională, e ca bărbații noștri să fie stâlpi stabili, să se ridice de oriunde ar fi și să lupte, să acționeze, să găsească soluții. Orice, doar să nu stea în neputință. Să nu fie jos. Ne sperie confuzia sau lipsa lor de resurse, fie ea și temporară.
Am descoperit cu uimire că am simțit și eu asta în cuplul meu, în momente de cumpănă. În exterior susțineam, ascultam, ajutam, făceam ce era de făcut. Însă în interior, o parte din mine striga – Hai, ridica-te! Fă ceva! Cât o sa dureze? Fii bărbat!! Furia acoperea frica, teroarea de a-l vedea că nu știe sau nu poate altfel chiar atunci. Vocea îngrozită din interior repeta tremurând: Păi dacă și tu pici, pe mine cine mă mai ridică la greu…? Cum mai pot eu să mă las, când tu ești așa de…fragil?
Am conștientizat, am vorbit, am supraviețuit amândoi, Slavă Domnului, și momentelor de maximă vulnerabilitate 
E presiune mare pe bărbații nostri.
Avem de înfruntat, și noi și ei, o serie de condiționări moștenite de veacuri. Să le privim cu blândețe față de noi înșine și față de celălalt este adevărata reușită într-o relație.