Despre suflet în șamanism
Folosesc termenul de șamanism la singular, însă datorită numărului foarte mare al tradițiilor șamanice și al diferențelor dintre acestea, mai corect ar fi folosit la plural și să vorbim despre șamanisme. Însă, dincolo de diferențe, ceea ce urmăresc este să găsesc un fir călăuzitor și să evidențiez zonele comune ale unor culturi șamanice aflate uneori la antipozi.
Fiind modalități mai degrabă practice decât teoretice de a descrie realitatea, tradițiile șamanice nu prezintă explicații complexe cu privire la întrebări ontologice, așa cum s-au dezvoltat ulterior în marile religii. Astfel, miturile creației propun în general existența unei Ființe Supreme care a creat lumea și pe om. Acesta are în mod intrinsec suflet, la fel cum au toate celelalte viețuitoare (fie ele animale sau plante) sau formele de relief (râuri, lacuri, munți, dealuri). Universul populațiilor care practică tradițiile șamanice este unul panteist, plin de viață inteligentă, în care omul coexistă cu ființe vizibile sau invizibile, cu spiritele morților, cu zei benefici sau mai puțin binevoitori.
În această lume, sufletul omului are de înfruntat tot felul de provocări sau pericole. Acesta poate să se rătăcească în timpul somnului, mai ales dacă persoana care doarme este trezită brusc. Sufletul poate fi răpit. Poate pleca spre alte tărâmuri mai primitoare dacă omul este atacat de boli sau de spirite răuvoitoare, sau dacă are de înfruntat circumstanțe de viață foarte traumatice (pierderea unei ființe iubite, despărțirea de locurile cunoscute). Uneori poate fi posedat de spirite ca pedeapsă sau la ordinul unui vrăjitor rău. În oricare dintre aceste cazuri se cere ajutorul șamanului despre care se presupune că știe cum să remedieze situația. Acesta poate cunoaște spiritele care au provocat boala sau cunoaște spirite mai puternice pe care le are ca aliați și care le pot alunga pe spiritele aflate la originea îmbolnăvirii. El poate vedea dacă bolnavului i-au fost făcute vrăji sau dacă i-au fost inserate obiecte magice, cazuri în care le îndepărtează. Știe pe care tărâmuri se poate rătăci sufletul, în general lumile de jos (infernale), sau cele în care se află strămoșii morți: „Șamanul apinaye are sarcina de a recupera din satul morților sufletul pacientului, luând forma unui șarpe negru, care se hrănește cu șerpi veninoși. Agentul care propulsează sufletul șamanului în căutarea sufletului pierdut este tutunul”1. Acesta cunoaște traseele pe care le poate urma pentru a ajunge acolo în siguranță și știe cum să prindă sufletul rătăcit și să-l aducă înapoi pentru a-l repune în trupul bolnavului.
Pentru a fi capabil să lucreze cu sufletele, șamanul trebuie să știe cum arată acestea, detaliu pe care l-a învățat în cadrul inițierii. Așa cum observă Culianu, există o varietate de forme și înfățișări pe care le poate adopta sufletul în funcție de parametrii culturali ai populației respective: „Sufletul liber este adesea asociat cu umbra, fiind lipsit de strălucireși cenușiu, dar poate fi și colorat. La populația paiute din sud-estul Nevadei și la multe alte populații indigene din America de Nord, sufletul este roșu sau are culoarea și strălucirea focului ori a luminii. Câteodată el părăsește corpul în formă de fulger, scânteie, flacără sau sferă de foc. În general, sufletul este o ființă miniaturală, de formă umană sau de forma unei creaturi înaripate: pasăre, muscă sau fluture, ale cărei dimensiuni, în mod obișnuit reduse, pot varia totuși în funcție de circumstanțe. Sufletul liber poate să se transforme, de asemenea în alte animale: un șoarece, o reptilă, o molie, un vierme sau o lăcustă; el mai poate arăta ca un obiect, de regulă rotund: o sferă din fulgi de vultur, un bob de grindină sau un os.”2
Perspectivă noastră culturală presupune o unicitate a sufletului, fiecare ființă umană reprezentând încarnarea unui suflet, sau exprimat lingvistic într-un mod oarecum ciudat, fiind în posesia unui suflet („Cutare are un suflet bun/rău” etc…). Unele concepții șamanice propun o extindere a acestui cadru, astfel că o ființă umană poate conține mai mult de un suflet: „locuitorii din Oceania (ca și cei din America de Nord) fac o distincțieîntre un suflet sau spirit «liber» sau «separabil», care părăsește corpul în timpul visului sau al transei, și un suflet «corporal» (uneori clasificat, la rândul lui, în sub-suflete) care asigură funcțiile primare ale vieții.”3Astfel, după moarte, unul dintre suflete călătorește în Lumea de Sus unde se alătură spiritelor iar celălalt coboară în Lumea de Jos, unde se alătură sufletelor strămoșilor.
Tot în Oceania, una dintre tradițiile șamanice locale presupune în mod similar cu ce întâlnim în hinduism sau buddhism, că după moarte, în cazul în care sufletul defunctului nu reușește să urce la cer acesta se va reîncarna într-un animal, o insectă sau chiar mai rău, într-un spirit malefic al pădurii.
În America de Nord și America de Sud întâlnim și o reprezentare a sufletului șamanului în forma unui animal de putere. Acesta pe lângă sufletul corporal, posedă și un alter-ego animal, de obicei: jaguar, puma, lup sau urs. Acest suflet-animal reprezintă ceva diferit de capacitatea șamanului de a își schimba forma în cea a unui animal, lucru care amintește de vârcolacii din folclorul autohton și de miturile despre licantropie din spațiul nostru cultural.
1Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Editura Nemira, București, 1994, p. 72
2idem, p. 70
3idem, p. 64
1. Notiuni introductive despre samanism
2. Ce intelegem prin suflet in alte traditii?
4. Calatoriile sufletului in universurile samanice